Glasul Cinzecimii - Experienţe cu Duhul Sfânt(2) Trandafir Sandru

         Trandafir Sandru s-a nãscut la Secaş, jud. Arad. El a fost unul dintre puţinii intelectuali ai mişcãrii penticostale timpurii din România: a absolvit liceul la Arad (1944), apoi a urmat cursurile Facultãţii de Istorie a Universtãţii din Bucureşti (1951 - 1956). A întemeiat în 1976 Seminarul şi apoi, dupã 1990, Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti. A primit titlul de "Doctor of Divinity" de la "Church of God School of Theology", Cleveland, TN, fiind cel mai important autor timpuriu al unor lucrãri de teologie şi istorie penticostalã din România. A fost pastor la Bucureşti şi a fãcut parte timp de mulţi ani din conducerea Cultului Penticostal din România.
       A fost redactorul şef al Buletinului Cultului Penticostal (pânã în 1986) şi autor a 12 cãrţi. Trandafir Sandru a predicat prima datã în Biserica penticostalã din Secaş, jud. Arad, la vârsta de 9-10 ani. Tot din vremea aceea îşi amintea de un vis în care Domnul i-a arãtat cum se vor depãna anii vieţii lui. În august 1941 a primit în tainã botezul în apã. În continuare, Trandafir Sandru povestea:

„Am primit botezul cu Duhul Sfânt în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1942, cu semnul vorbirii în alte limbi … Bucuria acestei experienţe innoitoare m-a fãcut sã mã simt în cer şi nu pe pãmânt. Botezul cu foc care mi-a fost dat sã-l experimentez m-a trecut şi pe la Curtea Marţialã din Timişoara, unde în iarna anului 1941 am fost citat ca sã depun mãrturie împotriva fratelui care m-a botezat. Refuzând sã pun mâna pe „Sfânta Cruce” şi sã jur înainte de depunerea mãrturiei, printr-o minune dumnezeiascã am fost izbãvit de la condamnarea ce mã aştepta. Fratele care m-a botezat a fost condamnat la un an şi şapte luni de închisoare.”

         Despre misiunile de dupã rãzboi, fratele Trandafir scria:


„N-am sã uit cele douã misiuni pe care le-am fãcut împreunã cu un alt frate, tot din jud. Bihor, în anii 1947 şi 1948, pe Valea Someşului. Însoţirea divinã a fost aşa de puternicã încât predicile acelui frate au fost udate de lacrimile ascultãtorilor pe tot parcursul vorbirii, de când şi-a deschis gura pânã la sfârşitul predicii. Pânã la ultimul cuvânt, asistenţa a fost în lacrimi. Aşa ceva chiar n-am mai vãzut! Atunci s-a plâns cu lacrimi de bucurie la atingerea Duhului Sfânt.”


         Rãu vãzut de regimul comunist, Trandafir Sandru a fost îndepãrtat între anii 1956 - 1958 din toate funcţiile şi chiar din Cultul Penticostal. Cu sprijinul lui Pavel Bochian, a fost reprimit
în 1963, dar Departamentul Cultelor i-a retras autorizaţia de pastor în 1965. Intervenind credincioşii (între care renumitul reprezentant al mişcãrii de rezistenţã creştinã, Constantin Caraman), Sandru a revenit ca pastor, fiind permanent din 1967 în conducerea Cultului Penticostal. Înfruntând mari piedici, a reuşit sã deschidã cel mai important (pe atunci) lãcaş bisericesc penticostal din Bucureşti, pe str. Sebastian, nr. 43. Din vremea aceea dateazã şi o experienþã de vindecare divinã:

„În iarna anului 1973  am crezut cã mi-a venit sfârşitul. Boala se agrava zilnic, încât am ajuns sã fiu dus de mânã pe stradã de unul din copiii mei. Rugãciunile şi ungerea cu untdelemn n-au schimbat starea mea. În prima joi din februarie 1973, când trebuia sã se serbeze Cina Domnului în biserica noastrã, nici un pastor din Bucureşti nu a fost disponibil. În situaţia în care mã aflam, m-am urcat în autobuz sã merg la bisericã. De la staţie la bisericã m-a dus de mânã un membru din biserica noastrã. În timpul împãrţirii Cinei, abia mã puteam ţine pe picioare, fiind gata sã cad. Pânã la terminarea Sfintei Cine însã s-a petrecut minunea vindecãrii mele. N-a mai trebuit sã mã întorc acasã dus de mânã de cineva. Boala mea a fost diagnosticatã în final ca o insuficienţã circulatorie bazalã. Dupã vindecare, un medic m-a întrebat ce medicamente am folosit, pentru cã boala aceasta este nevindecabilã.”

          Când Trandafir Sandru a trecut la Domnul, în toamna anului 1998, a luat sfârşit generaţia marilor lucrãtori ai penticostalismului românesc timpuriu.

Glasul Cinzecimii - Experienţe cu Duhul Sfânt(1) Emil Bulgăr (1930-2003)

       Emil Bulgãr s-a nãscut la Ulies, com. Gurasada, jud. Hunedoara. S-a remarcat ca inginer constructor (punându-şi la dispoziţie cunoştinţele şi experienţa şi în domeniul bisericesc), ca pastor la cea mai mare bisericã penticostalã din Bucureşti, ca preşedinte al Cultului Penticostal (1990 – 1994), director al Casei de Pensii a Cultului, preşedinte al Alianţei Evanghelice din România (1994 – 1998), precum şi ca poet şi scriitor creştin.
        S-a convertit la penticostalism la vârsta de 18 ani. Deşi nu agrease credinţa penticostalã a mamei sale, simţea nevoia sã se roage şi a mers la grupul de rugãciune al unchiului sãu Ioan, cântãreţ la biserica ortodoxã care frecventa însã şi adunarea penticostalã. 

       Emil Bulgãr îţi amintea adesea ceea ce s-a întâmplat atunci:

„În seara aceea, când am îngenuncheat, dupã câteva secunde de
la atingerea pardoselii cu genunchii, a venit peste mine un curent care mi-a strãbãtut fiinţa din creştet pânã în vârful picioarelor. Deşi nu m-am mişcat din loc, am ajuns în faţa bisericii din Ilia şi-am privit-o aşa cum era ea, albã. Cum priveam (şi ţineam foarte mult la ea), din spatele meu s-a proiectat pe zidurile bisericii un berbec negru cu capul spre altar. Mi-am zis: «Nu înţeleg ce se întâmplã cu lucrul acesta, dar nu este în regulã!». Am întors spatele şi am început sã urc pe un deal, însã dupã un timp foarte scurt, berbecul negru a apãrut în faţa mea în carne şi oase. Atunci am zis: «Ãsta mã loveşte!» Mi-am suflecat mânecile şi m-am gândit: «Am sã-l prind de coarne şi am sã mã lupt cu el». O putere a venit peste mine şi m-a trecut dincolo de o vale care despãrţea biserica de un deal numit Mãgura. Biserica şi berbecul au rãmas pe versantul stâng, iar eu eram pe versantul drept. Eram foarte bucuros şi urcam spre înãlţimea Mãgura. În timp ce urcam, am observat cã sunt bombardat cu fascicule de luminã şi nu ştiam de unde vine lumina. A trebuit sã trec printr-o lizierã de pãdure ca sã ajung la vârful Mãgura, iar calea era foarte îngustã. Când am intrat pe cãrarea îngustã, dupã o porţiune foarte scurtã, în calea mea a apãrut un miel alb care îmi închidea total cãrarea şi am zis: «Doamne, de berbecul negru am scãpat, dar de mielul acesta cum scap?» Nu puteam sã trec pentru cã mielul îmi închidea toatã cãrarea, dar am observat cã de la mielul acela veneau fasciculele de luminã. Am sãrit din cãrare în pãdure, ascunzându-mã dupã un tufiş de carpen şi am apreciat cât îi trebuie sã treacã, închizând ochii. Dupã câtva timp am deschis ochii şi el era lângã mine, nu trecuse. Lucrul acesta l-am fãcut de trei ori; a patra oarã când am deschis ochii nu mai era nici mielul lângã mine, nici eu nu mai eram în lizierã, ci eram într-un luminiş şi mã uitam spre cer. Vedeam cum spre cer erau ridicate suliţe şi privind spre suliţele acelea, am vãzut cum tot orizontul era plin de suliţe; am auzit pe unul dintre cei ce se rugau spunând: «şi acum sã mulţumim Domnului!» Atunci am deschis ochii; eu stãteam în picioare şi am zis: «Doamne, ce s-a întâmplat, eram îngenuncheat, ce s-a întâmplat cu mine?». Era în 1947. 

        În ziua de Anul Nou am fost la o bisericã penticostalã din comuna Sârbi, jud. Hunedoara. Biserica era ticsitã, dar am reuşit sã intru şi sã mã opresc la perete, lângã uşã, aşa cum mã oprisem la unchiul meu. Fraţii au cântat: «O, ce bucurie am, Cã pãcatul mi-a spãlat!», adresându-mi-se parcã mie. Am plâns, iar dupã rugãciune cineva din salã a strigat: «Tu care altãdatã ai vorbit de rãu calea Domnului, mâna Lui este deasupra capului tãu şi te boteazã!» Am simţit un fior care m-a ţinut cât timp a fost rostit mesajul, iar apoi am început imediat sã vorbesc în alte limbi. În 1949, la Rusalii, am primit botezul în apã la Biserica penticostalã din Deva.”

         Dupã Revoluţie, Emil Bulgãr a fost membru în Comitetul Penticostal European şi timp de 4 ani (1992-1996) a fãcut parte din Bordul Mondial Penticostal.
         Pastorul Emil Bulgãr a trecut la Domnul în 2003, dupã ce a reuşit sã vadã ridicat cel mai mare locaş de închinare penticostal din Bucureşti pentru biserica pãstoritã de el, cu peste 1000 de membri.