A fost redactorul şef al Buletinului Cultului Penticostal (pânã în 1986) şi autor a 12 cãrţi. Trandafir Sandru a predicat prima datã în Biserica penticostalã din Secaş, jud. Arad, la vârsta de 9-10 ani. Tot din vremea aceea îşi amintea de un vis în care Domnul i-a arãtat cum se vor depãna anii vieţii lui. În august 1941 a primit în tainã botezul în apã. În continuare, Trandafir Sandru povestea:
„Am primit botezul cu Duhul Sfânt în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1942, cu semnul vorbirii în alte limbi … Bucuria acestei experienţe innoitoare m-a fãcut sã mã simt în cer şi nu pe pãmânt. Botezul cu foc care mi-a fost dat sã-l experimentez m-a trecut şi pe la Curtea Marţialã din Timişoara, unde în iarna anului 1941 am fost citat ca sã depun mãrturie împotriva fratelui care m-a botezat. Refuzând sã pun mâna pe „Sfânta Cruce” şi sã jur înainte de depunerea mãrturiei, printr-o minune dumnezeiascã am fost izbãvit de la condamnarea ce mã aştepta. Fratele care m-a botezat a fost condamnat la un an şi şapte luni de închisoare.”
Despre misiunile de dupã rãzboi, fratele Trandafir scria:
„N-am sã uit cele douã misiuni pe care le-am fãcut împreunã cu un alt frate, tot din jud. Bihor, în anii 1947 şi 1948, pe Valea Someşului. Însoţirea divinã a fost aşa de puternicã încât predicile acelui frate au fost udate de lacrimile ascultãtorilor pe tot parcursul vorbirii, de când şi-a deschis gura pânã la sfârşitul predicii. Pânã la ultimul cuvânt, asistenţa a fost în lacrimi. Aşa ceva chiar n-am mai vãzut! Atunci s-a plâns cu lacrimi de bucurie la atingerea Duhului Sfânt.”
Rãu vãzut de regimul comunist, Trandafir Sandru a fost îndepãrtat între anii 1956 - 1958 din toate funcţiile şi chiar din Cultul Penticostal. Cu sprijinul lui Pavel Bochian, a fost reprimit
în 1963, dar Departamentul Cultelor i-a retras autorizaţia de pastor în 1965. Intervenind credincioşii (între care renumitul reprezentant al mişcãrii de rezistenţã creştinã, Constantin Caraman), Sandru a revenit ca pastor, fiind permanent din 1967 în conducerea Cultului Penticostal. Înfruntând mari piedici, a reuşit sã deschidã cel mai important (pe atunci) lãcaş bisericesc penticostal din Bucureşti, pe str. Sebastian, nr. 43. Din vremea aceea dateazã şi o experienþã de vindecare divinã:
„În iarna anului 1973 am crezut cã mi-a venit sfârşitul. Boala se agrava zilnic, încât am ajuns sã fiu dus de mânã pe stradã de unul din copiii mei. Rugãciunile şi ungerea cu untdelemn n-au schimbat starea mea. În prima joi din februarie 1973, când trebuia sã se serbeze Cina Domnului în biserica noastrã, nici un pastor din Bucureşti nu a fost disponibil. În situaţia în care mã aflam, m-am urcat în autobuz sã merg la bisericã. De la staţie la bisericã m-a dus de mânã un membru din biserica noastrã. În timpul împãrţirii Cinei, abia mã puteam ţine pe picioare, fiind gata sã cad. Pânã la terminarea Sfintei Cine însã s-a petrecut minunea vindecãrii mele. N-a mai trebuit sã mã întorc acasã dus de mânã de cineva. Boala mea a fost diagnosticatã în final ca o insuficienţã circulatorie bazalã. Dupã vindecare, un medic m-a întrebat ce medicamente am folosit, pentru cã boala aceasta este nevindecabilã.”
Când Trandafir Sandru a trecut la Domnul, în toamna anului 1998, a luat sfârşit generaţia marilor lucrãtori ai penticostalismului românesc timpuriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu